Cum se depolitizează economia politică?

Deși nu au „inventat” cambia în sensul strict, Templierii au contribuit esențial la dezvoltarea mecanismelor ce au dus la apariția acesteia. Instrumentele lor bancare au pus bazele sistemului financiar european medieval și au influențat direct practicile bancare moderne.

Templierii au pus bazele unor practici financiare avansate, inclusiv:

• Scrisori de credit / de schimb - precursorii cambiei, permiteau unui pelerin sau comerciant să depună bani într-o comanderie templieră dintr-un oraș și să-i retragă într-altul, pe baza unui document codificat.

• Sistemul de conturi - păstrau evidențe riguroase ale banilor depozitați de terți, asemănător cu un cont bancar modern.

• Depozite de valori și garanții - nobilimea și chiar regii încredințau averile Templierilor pentru păstrare în siguranță.

• Împrumuturi către monarhi și state - cu dobândă mascată, interzisă explicit prin canonul creștin - ceea ce a dezvoltat forme timpurii de credit.

  Citește pe Antena3.ro

  

  Un bărbat a cumpărat dintr-un magazin de vechituri niște desene, în urmă cu 50 de ani și acum le vinde cu sume uriașe. Ce erau, de fapt

• Coduri și cifruri financiare - pentru protejarea tranzacțiilor și identității beneficiarilor.

Se poate spune că Templierii au contribuit, de fapt, mai mult la apariția biletului la ordin decât la cambia propriu-zisă, în sensul în care practicile lor financiare semănau foarte mult cu funcționarea acestui instrument. De ce biletul la ordin?

„Promissory note” este un document prin care o persoană promite în mod direct să plătească o sumă fixă altei persoane la o dată viitoare. E o formă de credit simplă și personală. Acest principiu se regăsește în practicile Templierilor astfel:

• Templierii primeau bani într-o locație și se angajau să-i plătească în alta, în numele clientului - adesea printr-un document scris (scrisoare de plată/credit).

• Documentul garantat de reputația și averea ordinului seamănă cu ideea de bilet la ordin emis de o persoană fizică sau juridică cu credibilitate financiară.

Spre deosebire de cambie, care implică trei părți - tras, trăgător şi beneficiar -, la biletul la ordin participă doar două: emitentul și beneficiarul, ceea ce e mai apropiat de practicile templiere.

Dar întrebarea care se pune, „modernă”, este: Scont sau lombard?

 Potrivit enciclopediei de monedă a lui Costin C. Kiriţescu, scontul implică preluarea de către o bancă a unei cambii, adică a unui document care exprimă livrarea pe credit a unei cantităţi de marfă. Prin scont, creanţa este transformată înainte de scadenţă în capital bănesc, ceea accelerează circuitul economico-financiar şi contribuie la dezvoltarea producţiei.

Lombardul constă în acordarea unui împrumut garantat prin hârtii de valoare, titluri de credit cu venit fix şi titluri cu venit variabil (acţiuni), dar în special obligaţiuni, cum ar fi rentele (titlurile) de stat.

Iar Banca Naţională a României a fost înfiinţată în 1880, ca o bancă de scont şi circulaţie. Deşi, imediat după inaugurare, se observă că lombardul întrecea în bună măsură portofoliul de scont.

Ce a făcut BNR? Dacă deschidem paginile unei alte enciclopedii aflăm că „începând din 1885, Banca Naţională dă politicii sale de credit o nouă îndrumare, restrângând creditele de lombard, cari duceau la o sporire artificială a circulaţiei monetare, în scopuri exclusiv de consumaţiune. În acelaşi timp, ea intensifică creditele de scont, punând la baza emisiunii sale operaţiuni strict economice. Apoi, institutul de emisiune, vreme de 5 ani, din 1885, contingentează circulaţia, limitând-o în jurul sumei de 100 milioane lei.”

Banca Naţională - ghidată de Eugeniu Carada (între 1880 şi 1910) - arată o largă înţelegere, pentru că acordă sprijin pe cât a fost cu putinţă pieţei. În acest scop „a sporit acoperirea metalică, prin realizarea devizelor rezultate din excedentul balanţei comerciale şi a recurs cât mai puţin la urcarea taxei scontului, pentru a nu îngreuna condiţiunile pieţei”.

Variaţia taxei scontului „oglindeşte situaţiunea pieţei”. De la 8%, la cât urcase din cauza crizei din 1899-1900, scade treptat la 5%. La acest nivel se menţine până în 1907, când retragerea capitalurilor străine impune o creştere temporară la 8%, dar urmată de o fluctuaţie între 5% şi 6%.

Influenţa lui Eugeniu Carada este colosală, astfel că în epocă se spunea că şi în cazul în care nişte neghiobi ar veni în fruntea ei, Banca Naţională s-ar conduce singură. Lombardul e menţinut în limite stricte - în jurul a 10% din circulaţia monetară - în vreme ce scontul-i intensificat, pentru a forma elementul de bază al emisiunii, „printr’o judicioasă manipulare a taxei scontului, Banca Naţională reuşeşte să restrângă creditele în momentele de expansiune cu tendinţe speculative ale pieţei, acordând apoi tot sprijinul, prin taxa scontului scăzută, atunci când piaţa se afla în stare de depresiune în urma unei crize.”

Manipularea febrilă a taxei scontului şi a lombardului, în cursul crizei din 1899 - determinată de o recoltă slabă, soldată cu reducerea masivă a exportului de cereale - arată „preocuparea Băncii Naţionale de a-şi proteja, prin urcarea taxei scontului, acoperirea metalică, înfrânând totodată cererile de credite ce i se adresau. În acelaşi timp însă, institutul de emisiune profită de primul moment favorabil pentru a scădea taxa scontului oficial, uşurând astfel obţinerea creditelor necesare.”

Dezvoltarea operaţiunilor de scont a fost cu putinţă atât prin lărgirea reţelei teritoriale - Banca Naţională avea agenţii în toate capitalele de judeţ - dar, mai ales „în urma formării unui sistem bancar, care duce la o lărgire a operaţiunilor de credit şi determină o cerere mare de reescont la institutul de emisiune. Legiferarea băncilor populare în 1903 şi înfiinţarea Casei Centrale a Băncilor Populare dă prilej Băncii Naţionale de a acorda sprijinul mişcării cooperative prin acordarea de credite de reescont.” Această evoluţie este în spiritul spuselor lui Eugeniu Carada: „Vom îmbunătăţi finanţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice comerţul, industria, agricultura; să redea viaţă prin stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor. Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare şi institute de credit, acelea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de şosele este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre. Cu acest mod de viaţă dat agriculturii şi industriei noastre, vom mări avuţia particulară şi prin aceasta chiar vom înmulţi şi resursele tezaurului public.”

Poziţia puternică a leului din primii ani ai politicii monetare, era, conform precizărilor enciclopedice, datorată „împrejurărilor că, graţie exportului său de materii prime  - cereale, petrol, lemn, animale - România putea să întrebuinţeze soldul favorabil al balanţei sale comerciale pentru a acoperi importaţiile sale invizibile: anuitățile datoriei publice, veniturile capitalurilor străine investite în ţară etc. Afluxul continuu al fondurilor pe termen scurt şi lung venite de pe graniţă - atrase de nivelul ridicat al beneficiilor ce se obţineau în ţara noastră - acopereau, în anii cu recolte slabe, deficitul balanţei comerciale. Astfel, produsul exportului din anii buni, transformat în aur, făcea să crească rezerva metalică a Băncii Naţionale, fără ca anii răi să aducă altceva decât o oprire temporară a creşterii disponibilităţilor în aur ale Institutului nostru de emisiune.”

Din păcate, după 1914 politica monetară îşi pierde caracterul calm şi prudent. Nu mai avem de-a face cu crize conjuncturale cauzate de recolte proaste. Potrivit lui Victor Axenciuc, „perioada a doua de dezvoltare, 1919-1923, începe având pregnantă, în conturile bilanţului BNR, moştenirea urmărilor războiului: finanţarea pieţei restrânsă, iar a statului exacerbată.”

Dar, chiar aşa, în momentul de faţă se mai aude ceva de scont? Mai preiau băncile documente legate de tranzacţii comerciale pentru a oferi lichiditate până la scadenţa plăţilor? Lombardul, în schimb, continuă să existe! Facilitatea de creditare permite băncilor comerciale să ia finanţare de la banca centrală în schimbul unor garanţii, în principal, titluri de stat. Cu alte cuvinte, deficitul bugetar politizat al statului, cel care se finanţează cu certificate de trezorerie, a devenit principalul element, în dauna pieţei. Cea pe care marele bancher Eugeniu Carada se străduia să o protejeze, prin restrângerea creditelor de lombard ce sporeau artificial circulaţia monetară, „în scopuri exclusiv de consumaţiune”.

Și tot un mister rămâne de ce se mai numesc băncile comerciale, din moment ce nu mai prezintă efecte de comerţ la reescont, ci se refinanţează eminamente cu efecte publice - titluri de stat -, pe care băncile centrale nu le iau în proprietate, cum făceau odinioară cu cambiile.

Probabil că ele şi-au spus că, faţă de perioada capitalismului clasic, băncile comerciale au suficientă expertiză să-şi administreze activele şi au decis doar să vegheze prin norme prudenţiale şi să se deconecteze de economia reală. Pe vremuri, băncile nu erau atât de interconectate în cadrul sistemelor financiare şi principala lor activitate era să le administreze clienţilor economisirile, nu să raporteze Fiscului că se spală bani, fiindcă, în definitiv, aceştia intrau tot în economia reală.

În prezent, lucrurile s-au schimbat, spălarea de bani e legată strâns de îngreunarea poverii fiscale, ceea ce sugerează că s-au politizat economiile. Fiscalitatea opresivă distruge concurenţa şi face din marketing principalul vehicul de vânzări, fiindcă nu mai contează ce îşi doreşte clientul, ci ce-şi permite firma suprataxată să-i ofere.

Iar asta se vede bine în contextul actual în care finanţarea e legată în proporție covârșitoare de titlurile de stat, nu de hârtii comerciale private. De ce are statul întâietate? Fiindcă el ar avea cel mai mic risc, dat de ratingul suveran. Adică, prin procesul electoral, indiferent cum e el structurat, alegi statul, cel mai prost administrator, dar marketingul ţi-l vinde ca fiind cel mai bun. De ce cu hârtii comerciale cărora li se atribuie rating suveran nu se poate obţine finanţare? Cum doar Banca Angliei îşi permite?!

E clar că odată cu politizarea economiei în prim-plan e propulsată finanţarea deficitului bugetar şi nu a economiei private. Mai mult, titlurile de stat au regim fiscal special faţă de acţiuni şi opţiuni. De ce nu-i impozitat şi câştigul lor, ci sunt considerate principala garanţie când se refinanţează băncile de la banca centrală? Pentru că ele finanţează deficitul rezultat din proasta gestiune politică. Şi astfel politicienii forţează încrederea în ei, indiferent de modul în care gestionează. Ba mai fac şi discriminare între titluri de stat „sociale”, pentru populaţie şi cele pentru companii, de parcă banii ar avea miros!