Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Omului respectiv - și multor alte milioane de concetățeni - statul le-a transformat pensia într-un moft. Iar valoarea muncii lor într-o glumă sinistră. Le-a cerut demnitate, dar nu le-a oferit onoare. Impozitele au ajuns să devină o expresie a forței unui stat hrăpăreț asupra propriilor cetățeni. Impozitele ar trebui să fie prețul asumat pentru un stat funcțional, eficient, echitabil. Dar imensul deficit de responsabilitate a guvernanților a produs un adânc deficit bugetar ce trebuie acum acoperit, „din solidaritate”, de oamenii simpli care au amendat de fapt prin votul lor iresponsabilitatea politică.
Nu e corect!
Ani la rândul statul a cheltuit fără cap, fără reforme, fără măsură. Iar acum, când vine nota de plată, li se cere cetățenilor simpli, angajaților și antreprenorilor, să fie „solidari”. Cu cine? Cu cei care au comandat, au mâncat, au risipit? Recent, președintele Nicușor Dan a spus ceva sincer: „Plătim pentru o pizza medie, dar mâncăm o pizza mare.” Corect. Dar incomplet.
Pentru că, în realitate, cetățeanul nu mănâncă deloc din pizza aia mare. O mănâncă politicienii, instituțiile parazite, agențiile inutile, funcțiile de partid, pensiile speciale și, desigur, rețelele de privilegiați care gravitează în jurul bugetului public. Diferența de preț? Trebuie să o plătească „cineva”. Iar aici e marea întrebare: „cine e Cineva?” Fiindcă toți cei care sunt cu adevărat „Cineva” în România nu doar că refuză să plătească diferența, dar se simt îndreptățiți să comande și desertul. Statul român a făcut exact ce face un client iresponsabil la restaurant: a comandat pe datorie, a făcut scandal, a spart farfuriile, iar la final a ieșit discret din local. Iar chelnerul vine cu nota: la masa cetățeanului se oprește.
În relația contribuabil - stat, statul decide - cetățeanul plătește, statul greșește - individul răspunde. Statul împrumută și cheltuie nesăbuit, apoi cere „solidaritate”. Când se impun impozite noi, rareori vin însoțite de reforme reale în cheltuieli. Se discută mai întâi despre cum creștem veniturile, nu despre cum eficientizăm costurile. Aceasta e dovada că statul nu acționează ca un administrator prudent, ci ca un aparat de consum nesățios.
Un exemplu simplu, dar revelator: în plină criză fiscal-bugetară, nu vedem nicio discuție coerentă despre reducerea aparatului bugetar. Despre audit instituțional. Despre digitalizarea administrației fiscale, nu doar ca platformă, ci ca filozofie. În schimb, apar noi idei de taxe. Pe microîntreprinderi. Pe dividende. Pe muncă. Pe pensii, pe venituri, pe salarii. Pe tot ce mișcă în zona privată, unde banii se fac cu efort, risc și inovație.
Guvernele au cheltuit fără cap. Și nu în interesul publicului, ci în interesul supraviețuirii lor politice. Au inventat funcții, au mărit salarii bugetare necorelate cu performanța, au aruncat bani în pomeni electorale. Și apoi, evident, au pus nota pe spinarea celor care au produs.
Dar problema nu e doar fiscală. Este profund morală. Pentru că această abordare toxică exclusiv-fiscală a distrus încrederea contribuabililor onești în ideea de stat partener. Când fiecare „ajustare bugetară” înseamnă o nouă povară pusă pe aceiași umeri, iar beneficiarii risipei nu suferă nicio consecință, mesajul transmis este clar: „nu contează ce faci, ci din ce parte a sistemului faci parte”. Când statul devine un devorator de resurse, iar cetățeanul - o vacă de muls fără drept de apel, atunci nu mai trăim într-o democrație fiscală. Trăim într-un sistem de exploatare fiscală cu acoperire legală.
Citește pe Antena3.ro
De aceea, întrebarea reală care se impune nu este „cum acoperim deficitul?”, ci „pentru ce anume mai plătim?” Fără un răspuns sincer și coerent, întreaga arhitectură fiscală riscă să se prăbușească nu din lipsă de bani, ci din lipsă de încredere.
Contribuabilii nu sunt o resursă inepuizabilă. Antreprenorii nu sunt o clasă de rezervă care să suporte toate inconsecvențele guvernării. Iar cetățenii nu pot fi reduși la statutul de finanțatori orbi ai unui aparat care nu dă socoteală nimănui. Atât timp cât acest echilibru nu este restabilit, cât nu există simetrie între a contribui și a decide, între a greși și a răspunde, România va continua să-și împovăreze cei mai activi cetățeni cu nota de plată a unui sistem care nu-i servește, ci îi sancționează.
Și până nu se corectează asta, vom continua să plătim pentru o pizza pe care n-am gustat-o niciodată.
Și nu, nu e corect.
